Prof. univ.dr. Constantin Stoenescu: ”Lipsa exercițiului filosofic duce la un abandon al rațiunii și la vulnerabilități care ne predispun la confuzii”

Explorăm în interviul cu prof. univ. dr. Constantin Stoenescu un domeniu care transcende cunoașterea pur teoretică și se extinde spre provocările profunde ale vieții intelectuale – filosofia. O conversație între speranță și realitate, această discuție ne conduce prin căutările sale de la începuturile formării până la reflecțiile asupra rolului filosofiei în societatea contemporană.

În centrul său se află filosofia ca artă a întrebării și forță creatoare, precum și „paradoxul mentorului invizibil” care l-a ghidat în drumul său, fără a avea o prezență concretă, dar impregnat de o bogată tradiție culturală și intelectuală.

Dialogul nostru dezvăluie atât provocările, cât și satisfacțiile unei cariere în filosofie, oferind o perspectivă unică asupra unei căi profesionale dedicate neobosit cunoașterii și impactului cultural.

Interviul captivant cu prof. unv. dr. Constantin Stoenescu ne dezvăluie atât complexitatea drumului său intelectual, cât și profunzimea unei călătorii interioare, una în care aspirația de a înțelege și a experimenta lumea s-a conturat în moduri pe cât de introspective, pe atât de expansive.

Alegerea filosofiei ca domeniu de studiu și angajamentul total față de căutarea cunoașterii sunt pilonii unei vieți care nu s-a supus normelor impuse sau specializării restrictive, ci a îmbrățișat universalitatea cunoașterii, urmându-și chemarea spre o explorare continuă și curajoasă a gândirii critice, în care fiecare moment de cumpănă, fiecare mentor înțeles într-un mod aparte și fiecare fragment din lumea ideilor, indiferent de unde provine, conturează o personalitate intelectuală unică, hrănită de o curiozitate necontenită și un spirit analitic remarcabil.

În final, rămâne o lecție prețioasă, atât pentru cei aflați pe drumul formării, cât și pentru cei care trăiesc deja în spațiul academicului: filosofia, în viziunea prof. univ. dr. Constantin Stoenescu, nu se reduce la un simplu obiect de studiu; ea este o metodă de înțelegere a realității și o disciplină a gândirii care înnobilează fiecare aspect al vieții, o abordare profund umanistă, de valorizare a gândirii aplicate și a deschiderii către diverse domenii, care reflectă esența unei vieți trăite cu autenticitate și pasiune pentru cunoaștere.

Mesajul său devine, astfel, o chemare inspirată pentru noi toți, de a ne angaja cu aceeași profunzime și devoțiune în explorarea filosofiei și în continuarea idealurilor cunoașterii într-o lume aflată într-o continuă transformare.

”La nivelul unui tânăr care își caută profesiunea, trăiam povestea lui Thales din Milet”

Ce v-a inspirat să alegeți filosofia ca domeniu de studiu și ce momente din viața dumneavoastră v-au consolidat această pasiune?

Este o întrebare pe care am primit-o deseori și de fiecare dată am încercat să aduc ceva nou în întâmpinarea ei, propunând câte o narațiune credibilă cel puțin introspectiv în raport cu amintirile mele și conștientizarea sinelui. Desigur, rămâne un spațiu de ambiguitate între cum s-au petrecut lucrurile în realitate, poate nici eu nu știu care au fost resorturile ultime care m-au determinat să aleg filosofia, și felul în care îmi actualizez o poveste virtuală subzistentă inteligibil într-o lume platoniciană.

Totuși, oricât de încărcate subiectiv și de relative ar fi narațiunile mele, rămâne faptul că la mijlocul studiilor liceale decizia de a urma filosofia era luată și că perspectiva de care aveam nevoie pentru a lua această decizie nu se putea configura mai devreme, opțiunea pentru filosofie presupunând o maturizare culturală.  Firește, anterior am avut și alte opțiuni, unele simple născociri ale unei minți de copil, așa cum ar fi ceva asemănător profesiei de electrician sau  electronist, căci mă fascina televizorul cu „lămpi” care tocmai intra în casele noastre, ori, tot o opțiune preșcolară, aceea că voi fi fermier, repede curmată de faptul că regimul comunist tocmai ne expropria ultimele pogoane pe care le mai aveam la margine de oraș.

Au urmat preferințe ceva mai elaborate, așa cum a fost aceea de inginer constructor, poate și pentru că nu-mi plăceau blocurile care se ridicau atunci în viteză în oraș și doream altceva în locul lor, apoi, pe la vârsta la care primeam buletinul de identitate, credeam că voi trăi din scris, asemenea câtorva mari romancieri pe care îi citeam pe atunci, credință repede demontată cu ironie de cei din jur și înlocuită de pasiunea de experimentator, aceasta încurajată de familie și rude, probabil pentru că vedeau în ea o continuare a studiilor de la școală. Am fost ajutat cu generozitate să-mi amenajez acasă un fel de laborator, unde făceam de toate, de la reproducerea unor experimente din manuale școlare la tot felul de artefacte, gen navomodele. Îmi aduc aminte că am reușit să construiesc o ambarcațiune, avea la pupa și bărci de salvare, pe care am lansat-o la apă, în compania vecinilor apropiați ca vârstă, pe luciul de apă al unui bazin de colectare a apelor pluviale din noul cartier de blocuri.

Ulterior, la vârsta liceului,  familia a început să fie preocupată de fixarea unor opțiuni, acelea care apăreau recurent în discuțiile noastre fiind cea de medic, dorința mamei, și aceea de arhitect, invocată normativ de tata, însă eu întârziam să iau o decizie și refuzam orice specializare pentru că doream să știu totul și încă ceva pe deasupra, vorba lui Pico della Mirandola. Prin clasa a zecea, după ce am aflat că s-a scos examenul de treaptă, am renunțat să mai învăț școlărește și m-am dedicat lecturilor filosofice, urmând un program personal ambițios de formare.

Aș spune că pe măsură ce citeam filosofie și îmi urmam pasiunea pentru cultură în sens larg, opțiunea mea pentru filosofie devenea ireversibilă, adică atinsesem punctul dincolo de care nu mai era posibilă o întoarcere. Aș spune că, într-un fel, la nivelul unui tânăr care își caută profesiunea, trăiam povestea lui Thales din Milet de la începuturile filosofiei în Grecia Veche, cel care, fiind priceput la multe, a fost, în cele din urmă, un filosof.

Decizia mea a fost respectată de toți cei din jurul meu și, spre sfârșitul liceului, începuse să-mi aducă și aura unui prestigiu, așa că drumul meu nu mai avea răspântii și l-am urmat cu pasiune.

”Valorile interiorizate în prima perioadă a formării mele au fost acelea care m-au călăuzit”

Care sunt mentorii sau gânditorii care v-au influențat cel mai mult în formarea dumneavoastră intelectuală?

Risc să dau un răspuns neașteptat și neconvențional, adică nu voi invoca mentori sau gânditori. Neîndoielnic, așa cred acum, influențele decisive în formarea mea intelectuală au venit din copilărie, din primii mei ani de viață, mai înainte de a învăța să citesc și să scriu, începând cu perfecționismul moral al mamei, care m-a dus inevitabil spre o etică deontologică de tip kantian, pe care am exersat-o apoi în diverse situații de viață, continuând cu sociabilitatea tatei și dărnicia lui necondiționată, tot el fiind păstrătorul autorității intelectuale a fratelui mai mare, dispărut în Al Doilea Război Mondial, cel care frecventase mai multe cursuri ale unor profesori celebri de la Universitatea din București, testamentul său intelectual fiind câteva rânduri scrise pe spatele unei fotografii de familie în care ne îndemna să nu renunțăm la călătorie, continuând apoi cu poveștile pe care o mătușă mi le spunea aproape în fiecare zi și cele mai multe dintre ele se încheiau cu happy-end  – de aici cred că se trage optimismul meu incurabil -, în fine, dar nu cel din urmă, bunicul din partea mamei, cel care s-a întors în țară pentru că eu începeam școala și dorea să fie lângă mine pentru a mă îndruma. Aș mai adăuga apoi acel „colegiu invizibil” al filosofilor, scriitorilor, artiștilor și oamenilor de știință din diverse epoci și locuri ale lumii a căror operă colectivă am asimilat-o ca pe o hrană, digerând-o organic.

Poate tocmai pentru că m-am trezit format la o vârstă fragedă, n-am mai avut după aceea nevoie să-mi aleg un mentor pentru a-mi asuma condiția de discipol, să am un gânditor preferat la a cărui posteritate să mă înham, ori să cad în servitute față de vreo idee. Valorile interiorizate în prima perioadă a formării mele au fost acelea care m-au călăuzit.

Privind retrospectiv, care a fost cel mai dificil moment din cariera dumneavoastră academică și cum l-ați depășit?

Mărturisesc faptul că au fost mai multe momente de cumpănă, n-aș putea spune care anume a fost cel mai dificil, dar aleg să menționez aici două dintre ele. Primul a fost la finalizarea studiilor universitare, atunci când mi-am dat seama că viața de student are un sfârșit. Să fiu student a fost unul dintre cele mai plăcute lucruri pe care le-am trăit în viață. Mă îngrijora ceea ce urma după.

Cu un an înainte de terminarea facultății m-am dus să văd cum se fac repartițiile guvernamentale și atunci am avut un moment de derută când i-am văzut pe colegii mai mari cum căutau pe hartă să vadă dacă localitatea în care primeau postul era măcar apropriată de vreo gară prin care să treacă un tren. Anul următor, când a venit și rândul nostru, eram pregătit să fac cea mai bună alegere și am avut un mare noroc pentru că, deși chiar în acel an guvernul comunist decisese închiderea orașelor mari, un oraș mijlociu, hai să-i zicem așa Câmpinei, a scos mai multe posturi, iar eu, având o medie de top, l-am putut înhăța.

Am ales să locuiesc în Sinaia, pe strada Aosta, cea care urcă spre Furnica, așa că, în plină criză a regimului comunist, am reușit să-mi găsesc acel confort care să-mi permită să continui viața culturală din studenție. În alte amănunte nu intru, sunt spectaculoase și s-ar putea povesti zile întregi numai despre acest episod.

Al doilea moment de dificultate a fost după evenimentele din anul 1989, după căderea regimului comunist, când am crezut, poate cu naivitate, că intrăm într-o eră a meritocrației, când, de fapt, eram într-o junglă în care totul se reducea la o competiție în care era permisă folosirea oricăror mijloace.

Firește, am devenit conștient de ce se întâmpla, așa că percepeam cu luciditate, dar și dramatic, situația, însă nu am stat cu brațele încrucișate, doar reflectând la precaritatea acestei lumi, ci am făcut rapid acele alegeri care mi-au permis să dau continuitate proiectului meu de viață. Important este că atunci, la începutul anilor 1990, am avut norocul să găsesc calea care să mă ducă spre viitorul academic care a urmat.

”Nevoia de filosofie nu se diminuează, ci este din ce în ce mai puternică într-o societate care vrea să-și țină echilibrul”

Cum a evoluat percepția dumneavoastră asupra filosofiei de-a lungul anilor, atât ca domeniu de cercetare, cât și ca metodă de gândire aplicabilă în viața cotidiană?

Așa cum spuneam, am început prin a descoperi filosofia oarecum spontan, în primul rând ca înțelepciune de viață pe care mi-o împărtășeau alții, apoi și într-un mod intelectualist, adică în forma unei activități care ține de operațiunile minții, de capacitățile acesteia de a gândi logic și critic și de a înțelege un text care conține idei. Apoi a devenit o pasiune, iar din anii facultății am deprins abc-ul cercetării. Eu cred că atunci când vorbim despre cercetarea filosofică nu trebuie să avem în vedere doar aprofundarea operei unui filosof sau a unui curent filosofic, acele „isme” care abundă în spațiul cultural, ci, în primul rând, problematizări și tematizări, acestea fiind cadrul adecvat în care pot fi reconstruite idei și pot fi cel mai bine decodate operele filosofilor.

Se vorbește uneori despre o „criză a filosofiei” tocmai pentru că aceasta a fost dislocată din poziția de autoritate culturală pe care o avea, aceea de furnizor al unei imagini de ansamblu asupra lumii și de legitimator al unui sens al vieții, dar se pierd astfel toate acele noi atribuții cu care filosofia a fost investită între timp prin dezvoltarea societății, inclusiv sub aspect tehnologic. Or, cred eu, aria de cercetare a filosofiei s-a extins și este în expansiune, așa încât nevoia de filosofie nu se diminuează, ci este din ce în ce mai puternică într-o societate care vrea să-și țină echilibrul.

Aceasta înseamnă că filosofia capătă dimensiuni aplicative și o regăsim ca însoțitor la un nivel reflexiv al oricărei activități omenești, fie că este vorba despre cunoașterea lumii, fie că evaluăm moral acțiunile omenești. Prin urmare, cred că gândirea filosofică este constitutivă naturii umane, iar orice efort de realizare este mijlocit filosofic într-un fel sau altul, fie doar și implicit, în modalitatea nerostirii.

În ceea ce mă privește, ca o confirmare a unui asemenea mod de a da folosință filosofiei, am dezvoltat în România noi domenii ale cercetării filosofice, așa cum ar fi, hai să dau două exemple de maximă actualitate, managementul cunoașterii și etica mediului. Știm bine că societatea contemporană a fost definită, oarecum deziderativ, drept societate bazată pe cunoaștere și se consideră că principalul avantaj competitiv al unei națiuni este cunoașterea. Ei bine, cum trebuie atunci să producem și să folosim cunoașterea pentru ca efectul societal să fie unul care să ducă spre bunăstare? Neîndoielnic, este nevoie de o cuprindere filosofică pentru a răspunde acestor provocări.

Și mai aproape de nevoile noastre, uneori chiar într-un orizont al supraviețuirii, se află problemele mediului, cele legate de schimbările climatice fiind deja de notorietate publică, iar filosofia poate asigura atât o mai bună înțelegere, cât și coerența decizională de care avem nevoie.

”Predarea filosofiei depinde de personalitatea celui care o face, este o relație dialogală vie și spontană”      

Cum s-a schimbat modul de predare a filosofiei de când ați început cariera academică până în prezent?

Filosofia are un mod originar și primar prin care poate fi împărtășită altora și acesta a fost exersat de primele școli filosofice din Grecia Veche atât în forma dialogului și a criticii raționale, așa cum au făcut-o încă milesienii în succesiunea Thales, Anaximandros, Anaximenes, cât și în forma aforismului elocvent și, să-i spunem și așa, efervescent, acela care trezește mintea și o dislocă din habitudini și conformități, așa cum au practicat-o încă presocraticii. Dar tot vechii greci vor găsi și căile unor excese și excentricități filosofice, așa cum au făcut-o eleații cu predilecția lor pentru aporii și sofiștii cu argumentele lor intenționat defectuoase. Aș spune că acesta este cadrul fundamental al practicării filosofiei, unul care nu poate fi schimbat pentru că ține de însăși natura filosofiei.

A urmat apoi, în universitatea medievală, trecerea paideică a textului filosofic de la maestru la discipol prin atribuirea de autoritate intelectuală, chiar infailibilitate. Umanismul renascentist a deschis spre redescoperirea formelor dialogale și, implicit, a făcut posibile punerea la îndoială și scepticismul, ajungându-se în cele din urmă la polimorfismul hermeneutic al interpretării.

În fine, analiza conceptuală și analiza logico-lingvistică au dat filosofiei secolului trecut noi instrumente de cercetare. Cred că din perspectiva filosofiei predarea ei poate fi făcută cu ajutorul tuturor acestor metodologii care s-au constituit în serie istorică, ținând seama de ele atât dinlăuntrul filosofiei, fiind întotdeauna posibil în acest sens un cocktail reușit, demn de a deveni rețetă, cât și din perspectiva situării într-un punct arhimedic al contextului cultural, acesta din urmă devenind un fel de creuzet în care căutarea „pietrei filosofale” este tentația unei alchimii a ideilor.

În ultimele decenii se merge în direcția unei tehnologizări didactice, ceea ce este acceptabil pentru a dispune de un reper normativ, dar nu văd neapărat un progres în această confiscare a artei profesorale și a reducerii ei la un discurs pedagogic searbăd și convențional. Predarea filosofiei depinde de personalitatea celui care o face, este o relație dialogală vie și spontană, în care, așa cum s-a mai spus, mentor și discipol urcă împreună spirala învățării.

Așa că, recunosc, s-au schimbat mijloacele tehnice și conținuturile care depind de ele, mai cu seamă odată cu noile tehnologii ale informației și comunicării, dar din perspectiva componentelor fundamentale, adică tot ceea ce ține de etos, patos și logos, n-aș spune că un profesor contemporan este neapărat superior unui grec în sandale din Academia platoniciană. Da, știm mai multe, dar nu doar un cap bine umplut ne trebuie, ci, mai cu seamă, unul bine făcut.

Care sunt cele mai mari provocări pe care le întâmpinați în calitate de profesor universitar în formarea studenților de astăzi?

Este evident că cea mai mare provocare o reprezintă rămânerea studentului în situația de a recepta deschis textul filosofic. Îi este proprie societății informatizate o fragmentare a textului și o comprimare a lui însoțită de aducerea în același orizont al contactului mental direct a altor stimuli vizuali sau auditivi, ceea ce duce de la concentrare și convergență spre atenție plurală și divergentă. Dacă ar fi să indic un simptom relevant, atunci aș spune că indiciile dramatice sunt dispariția obișnuinței de a citi in integrum marile cărți ale filosofiei și, corespunzător, tendința de a propune un stil narativ concis, ascetic și minimalist. Dacă în urmă cu 25 de ani studenții anului I scriau în cele două ore ale examenului de la Epistemologie chiar și 10-12 pagini, acum trei pagini sunt o performanță de vârf. Unele construcții propoziționale sunt realmente telegrafice.

Pe de altă parte, faptul că informația este disponibilă în lumea virtuală a dus la dispariția interesului de a depozita în memoria personală informație culturală, iar „efectul pervers” al acestui nou obicei este apariția unor noi vulnerabilități, cea mai bulversantă fiind diminuarea spiritului critic și predispoziția de a accepta cu ușurință tot felul de fake-uri.

Ei bine, marea bucurie pe care o poți avea ca profesor este să vezi cum unii studenți se transformă pe parcursul anilor de facultate și încep să aibă expertiză și competențe filosofice, ceea ce se întâmplă, în felul ei propriu, cu fiecare generație. Generația cea mai tânără de acum aduce și ea ceva nou, și anume o disponibilitate reactivă pentru discurs, fenomen remarcabil și pe care mi-l doream și îl așteptam, dar și aici pândește cu viclenie în umbră un mic monstru atât timp cât apetența pentru inserare dialogală în cercul comunității de idei este ghidată cumva de principiul „important este să spui ceva, să ai o părere, chiar dacă nu dispui de o cunoaștere aprofundată și nu ești sigur că punctul de vedere este bine întemeiat”. Efectiv, este o provocare să disloci această obișnuință și să le dezvolți gândirea critică și argumentativă. Aceasta este o miză fundamentală a învățământului filosofic și încercăm să o extindem instrumentalist în întreg învățământul universitar.

”O asemenea învățare este găunoasă, nu garantează în niciun fel performanța filosofică”

Ce considerați că este esențial pentru un student la filosofie să învețe pentru a se dezvolta atât pe plan profesional, cât și personal?

În termenii unei rețete, aș enumera câteva ingrediente decisive. Primul ar fi plasarea într-un orizont cultural și contactul cu spațiul subiacent prin lectură, învățare și participare, într-un cuvânt, consum cultural.

Al doilea, un punct de vedere care ar putea părea surprinzător, ține de capacitatea de a fi bun și la altceva, alternativ filosofiei, dar orientat vectorial, de la științele naturii la vocații artistice și de la matematică la talent meșteșugăresc, orice ar fi, căci filosofia merge cu oricare dintre acestea, rezultând un dualism asimetric ce dă completitudine și relevanță.

Al treilea, iarăși o părere foarte personală, presupune capacitatea de a simți lumea într-un fel sau altul, de la apartenența la o comuniune de care ajungi să depinzi dialogal la o însingurare asumată în care absența celorlalți este compensată. Așadar, pentru a nu furniza un proiect iluzoriu de învățare și/sau formare, îl avertizez pe candidatul la filosofie că fără această configurație interioară nu va ajunge prea departe.

Desigur, poți să înveți ceva și fără aceste condiții prealabile, tot așa cum înveți memorativ un comentariu de critică literară pentru bacalaureat, ori regulamentul de circulație pentru școala de șoferi, dar o asemenea învățare este găunoasă, nu garantează în niciun fel performanța filosofică. Filosofia se învață organic, idee cu idee, trăire cu trăire, cu mintea și cu inima, și oricât de mintos ai fi, nu înseamnă că ai învățat să fii filosof, să fii o prezență în lume potrivit exigențelor unui purtător de lumină.            

Cum reușiți să îmbinați cercetarea filosofică cu predarea și ce rol joacă aceste două dimensiuni în viața dumneavoastră academică?

Păi le îmbin natural, astfel încât nu pot trasa o graniță rigidă între cele două, ceva de genul „acum predau” sau „astăzi cercetez”. Când predau sau, mai bine zis, când sunt în rol de profesor într-o comunitate de învățare, nu înseamnă că pun între paranteze temele pe care le țintesc în cercetările mele, ci, dimpotrivă, mă folosesc oportunist și ocazional de ele pentru a da prospețime dialogului, iar când fac cercetare filosofică, îmi îmbogățesc, în fapt, și arsenalul profesoral. Acestea două, împreună și în fuziune reciprocă, alcătuiesc mediul meu de viață în care mă simt precum peștele în apă.

Cercetarea și predarea sunt complementare, se alimentează una pe cealaltă și mă echilibrează reflectiv, dându-mi vigoare, anduranță și reziliență. Așa se explică ritmul și intensitatea activității mele, cu mai multe cursuri decât strictețea unei norme didactice, cu participări la conferințe și cu prezențe în literatura domeniului, în volume sau reviste de specialitate. De exemplu, astăzi dimineață am lucrat la un text despre post-adevăr înțeles ca defactualizare și am revizuit și câteva dintre notele de curs pornind de la argumentul pe care l-am construit.

Totuși, încercând să fiu înțelept, caut justa măsură între predare și cercetare, adică nici nu mă las ispitit volițional de ambiții profesorale, și nici nu mă las speriat de bâlciul deșertăciunilor academice, căci nici acestea nu lipsesc.

Care sunt domeniile filosofice care vă pasionează cel mai mult și în ce măsură acestea reflectă preocupările filosofiei contemporane?

Firește, am câteva preferințe, iar dacă ar fi să indic printr-un termen de dicționar nucleul tare al preocupărilor mele, acesta ar fi „cunoaștere”. Predau teoria cunoașterii și lucrez ca un salahor pe șantierul acestui domeniu, preocupat de conceptul de cunoaștere în diversele lui versiuni, tradițională sau revizuite din multiple perspective, mă preocupă problema întemeierii cunoașterii, cu parcurgerea întregului interval dintre teorii fundaționaliste și coerentiste, internaliste sau externaliste, plus noile explorări, așa cum ar fi acelea spre o epistemologie a virtuții. De asemenea, sunt conectat la tot ce se întâmplă în discuția despre sursele cunoașterii, adică să dau o listă cvasi-completă, percepție, introspecție, memorie, experiență, rațiune, mărturiile celorlalți, receptiv la noutățile din filosofia minții și antropologia cognitivă. În fine, particip la dezbaterea despre adevăr, mobilizat exemplar și într-un apendic al acesteia, post-adevărul. Iar pentru că în filosofia contemporană adie un vânticel al schimbării prin dezvoltarea pragmatică a componentei aplicative, mi-am arondat extinderi și am făcut up-gradări personale spre noi domenii, așa cum ar fi științele cognitive, sociologia cunoașterii sau managementul cunoașterii. Sunt atât de multe de făcut pe măsura acestei pasiuni, dar timpul ca resursă este neiertător. De aceea, cu tot entuziasmul meu, recunosc faptul că întotdeauna mai rămâne un rest.

Ce lucrare de cercetare considerați că v-a definit cel mai bine activitatea și ce teme esențiale ați explorat în acea lucrare?

Mi-a rămas la suflet și îmi este foarte dragă lucrarea de doctorat elaborată imediat după 1989, atunci când descopeream libertatea de a avea acces la toate bibliotecile lumii și de a putea citi orice carte sau studiu de care aveam nevoie. Altfel spus, puteam ajunge prin intermediul bibliotecilor din București în orice mare bibliotecă a lumii printr-o cerere de împrumut și primeam copii ale textului solicitat sau chiar cartea respectivă, firește, condiția fiind să o returnez. Așa am reușit să fac o cercetare cvasi-completă a temei care mă preocupa și să înaintez exhaustiv, cum ar zice Dante, din bolgie în bolgie, parcurgând în detaliu și până la capăt un drum pe care comunitatea filosofilor analitici l-a parcurs în vreo treizeci de ani, de după Primul Război Mondial și până în anii 1950, de la apariția problemei formulării unui criteriu empirist al semnificației cognitive și până la disoluția acestei probleme. Au fost câțiva ani benefici carierei mele, așa că mă întorc deja cu nostalgie la acel interval a cărui autenticitate, irecuperabilă faptic, a rămas puternic înrădăcinată în ființa mea lăuntrică, având putere de exemplaritate pentru mine însumi.

”Filosofia este, prea adesea, mai degrabă neputincioasă în a influența în bine acțiunile oamenilor”

Cum credeți că poate contribui filosofia la soluționarea problemelor actuale ale societății, cum ar fi crizele morale sau culturale?

Filosofia se simte bine întotdeauna, chiar și cu propriile ei crize, așa încât o criză socială sau morală, de tipul celor pe care le menționați dumneavoastră, nu sunt nimic altceva decât un moment prielnic în care filosofia își poate dovedi utilitatea, firește, cu condiția ca societatea să nu fie opacă în relația ei cu filosofii.

Putem considera punctual diverse momente istorice în care filosofii au fost paratrăsnetul prin care o anumită situație socială a fost trăită exemplar și a căpătat relevanță în spațiul public, de la procesul lui Socrate și stoicismul lui Seneca la plânsul lui Nietzsche și refuzul Nobel-ului de către Sartre. Totuși, iar aceasta este una dintre îngrijorările mele, filosofia este, prea adesea, mai degrabă neputincioasă în a influența în bine acțiunile oamenilor și așa va fi atât timp cât organismul social marginalizează educația și duce în precaritate cultura autentică, dând mai degrabă ascultare nivelului bazal al trebuințelor, instinctelor și altor pulsiuni gregare.

Firește, cea mai confortabilă reacție este să te eschivezi sau să te detașezi, uneori chiar prin a spune că menirea filosofiei nu este de a oferi răspunsuri și soluții, ci de a pune întrebări. Desigur, și acestea sunt uneori suficiente și salvatoare, atât timp cât pot disloca mintea din fixarea ei dogmatică și prilejuiesc o atitudine critică, poate chiar revoltă.

La nivel personal minimal, filosofia poate fi concepută ca o terapie care te ajută să depășești momente dificile și îți permite să recâștigi un sens al vieții și, poate, o speranță însoțitoare. Sfatul „Luați Platon, nu Prozac!” merită urmat. Dar sunt sigur că vreți mai mult de la filosofie atunci când mă întrebați cum poate aceasta rezolva crizele lumii noastre. Să spunem că rezolvarea ar veni dacă filosoful ar fi „regele” – ar fi cea mai gravă eroare pe care ar putea să o facă un filosof, dar aceasta nu înseamnă că ea nu a fost făcută. O societate deschisă și o lume liberă nu garantează nici ele faptul că filosoful va avea asigurate poziții cheie de transmitere a sensului într-o cultură. Dar ceea ce poate face el este să nu trădeze și să rămână virtuos, chiar dacă nu obține avantaje în acest fel.

Societatea contemporană a devenit competitivă într-un mod care îl dezavantajează pe filosof, căci acum nu mai vorbim despre atitudini exemplare și theoria, ci despre influențe emoționale și convingeri, ceea ce face ca și unele dintre crizele acestei lumi să aibă asemenea încărcare subiectivă.

Pe de altă parte, este evident că într-o lume bazată pe ierarhii și competiții de putere, poziția filosofului de păstrător sau căutător al echilibrului este subminată din toate părțile. Dar, în ciuda acestor obstacole, poate insurmontabile, el trebuie să continue cu pasiune să lupte pentru cunoaștere și adevăr, să aducă în lume cât mai multă frumusețe a vieții și să încerce să apere dreptatea în condițiile în care suferințele sunt copleșitoare. În acest sens, filosofia este de la bun început în criză și așa a rămas, atât timp cât alte crize, morale sau culturale, îi vin în întâmpinare.

Crizele sunt constitutive orizontului de așteptare al filosofiei, iar aceea care o pune în condiție maximală de vulnerabilitate este criza educației. Filosofia este în acest caz în situația baronului Münchhausen, cel care vrea să se salveze de la înec trăgându-se de păr.

”Dacă în societatea contemporană rătăcirile se înmulțesc, înseamnă că ceva nu este în regulă, că privim înainte fără să avem repere”

Cum definiți filosofia în contextul societății moderne?

Îmi place să cred că filosofia are o identitate atemporală, adică nu ar fi afectată în miezul ei identitar de contextul social. Primul moment de glorie socială al filosofiei l-a reprezentat societatea ateniană și îl pun pe seama deschiderii democratice a Atenei, cu filosoful devenit personaj în agora, discursurile și ideile sale fiind influente într-un asemenea mediu receptiv. Aș spune apoi că modernitatea, acel proiect al unei lumi cu o ordine construită rațional, așa cum argumentează Stephen Toulmin în cartea sa Cosmopolis: Agenda ascunsă a modernității, publicată în anul 1990, care a fost eminamente un salt filosofic, aceasta și pentru că ideile filosofice erau asimilate și interiorizate, iar aplicarea lor aducea beneficii, așa cum ar fi, hai să dau un exemplu arhicunoscut, ideea separației puterilor în stat, expusă de John Locke pe înțelesul guvernanților. Modernitatea a dus și la o expansiune a filosofiei în alte domenii, așa cum ar fi reflecția asupra științei moderne, de la condițiile de validitate ale teoriei științifice la modele ale aplicării rezultatelor cercetării fundamentale în sectorul tehnologic, ori extinderile aplicative ale eticii în zone de interdisciplinaritate, de la bioetică la actualele ispite ale Inteligenței Artificiale.

Filosofia rămâne în continuare acel nivel metateoretic de la care putem privi interogativ și supune examinării critice orice este omenește posibil, gândit sau făcut, în sensul că permite situarea într-o perspectivă normativă, privilegiu pe care ți-l dau numai conceptele și categoriile filosofice, astfel încât, în cele din urmă, poți înțelege, poți explica, poți demonstra, iar ca efect final, poți îmbunătăți și poți progresa.

Pe de altă parte, filosofia înseamnă interioritate, ea asigură coerența structurală la nivel personal și social, ea poate institui valori, poate furniza conexiune socială și poate orienta către un ideal. Filosofia este busola oricărei lumi, iar dacă în societatea contemporană rătăcirile se înmulțesc, înseamnă că ceva nu este în regulă, că privim înainte fără să avem repere.

Care este rolul filosofiei în educația contemporană?

Societatea contemporană a crescut în complexitate, cu atât mai multe fiind oportunitățile pentru filosofie de a-și arăta utilitatea, de la formarea gândirii critice și a virtuților epistemice la internalizarea unui etos și fluidizarea comunicării la nivel global. Filosofia este prezentă implicit în orice practică omenească, chiar dacă agentul acțiunii nu este conștient de aceasta și nu filosofează explicit.

Ideile și convingerile noastre sunt forjate filosofic în procesul educațional, iar valorile și idealurile pe care le avem (sau nu) își au originea într-o viziune generală asupra lumii și sunt filtrate filosofic. Așadar, depindem de filosofie toată viața și începem să conștientizăm acest gen de nevoie personală atunci când privim retrospectiv și dăm semne de înțelepciune de viață. Firește, cu totul altceva este filosofia predată de la catedră sau expusă livresc, ori o cercetare de tip academic finalizată printr-un text făcut public. Ceea ce vreau eu să subliniez însă este această dimensiune tacită a filosofiei, rolul ei de cadru de gândire și axiologic pentru tot ceea ce facem. Pe scurt, filosofia dă educației sens, conținut și finalitate.

”Utilizarea puterii sau a puterilor reprezintă cea mai mare provocare pentru fiecare individ și pentru umanitate”

Care sunt principalele provocări etice ale societății contemporane?

Sunt atât de multe încât aproape că mă tem dacă filosofia își este suficientă sieși în confruntarea cu acestea. Acestea sunt diverse, dilematice de multe ori, în unele cazuri cu o structură formală care duce la  consecințe distructive, astfel încât, deseori, alegerea răului cel mai mic devine proiectul salvator. Unele sunt vechi și țin de natura umană, ca să spunem așa, aducând aminte de Platon și mitul lui Gyges, al păstorului care dobândește un inel care îi permite să se facă nevăzut și pe care îl folosește nu pentru a face bine și a îndrepta lumea, ci pentru a face răul și a stăpâni lumea prin orice mijloace și după bunul plac.

Ei bine, aș spune că utilizarea puterii sau a puterilor reprezintă cea mai mare provocare pentru fiecare individ și pentru umanitate ca totalitate, de la puterea decizională a unui ales al comunității la puterea pe care o poți avea prin mijlocirea unei tehnologii.

Mai mult decât atât, în cazul Inteligenței Artificiale putem vorbi și despre potențialul risc și pericol al unei tehnologii care scapă complet de sub controlul omului. De aceea, strategia disponibilă, de la Ulise încoace, este aceea de a institui constrângeri atât timp cât suntem raționali, așa cum a făcut Ulise înainte de a auzi cântecul sirenelor, legându-se de catarg.

Forma acestor constrângeri a devenit una juridică și riguroasă în societatea modernă, fiind exprimată divers, de exemplu, prin constituția unui stat sau printr-o reglementare la un anumit nivel ierarhic al unei birocrații. Din păcate, devin prea numeroase situațiile sociale în care fie acest gen de reglementări sunt excesive și duc la oportunități speculative și erori de corecție, inclusiv la aruncarea din copaie a rufelor curate o dată cu lăturile, fie sunt ușor de depășit printr-o piruetă șmecherească, încât devin inutile, sunt bagatelizate, astfel încât te mai întrebi la ce-i folosește cravata cuiva care se îmbată criță și face scandal la o sindrofie cu pretenții.

Lăsând la o parte tonul glumeț, aș spune că provocările etice actuale țintesc mari valori în sensul că le pun la îndoială, așa cum ar fi, de exemplu, dreptatea. Dacă luăm în considerare sensul progresului, firește, nu putem nega faptul că umanitatea s-a ameliorat moral, cel puțin în spațiul european de civilizație pe care îl cunoaștem mai bine, în privința atitudinii față de unele probleme de viață și de moarte, prin aceea că, între altele, în relațiile umane nu mai suntem la nivelul cutumei „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, dar au apărut alte fundături, unele corelate chiar cu discuția despre drepturi, altele legate de controlul social și instituțional, generând noi diferențe, atât permisivități, cât și abuzuri, atât individuale, cât și instituționale.

Ceea ce este efectiv șocant este faptul că în lume este produsă atât de multă suferință, de la exploatare umană la războaie, încât te întrebi dacă pasul înainte a fost cu adevărat făcut.

Cum a evoluat Facultatea de Filosofie de la Universitatea din București pe parcursul activității dumneavoastră? Ce schimbări pozitive ați observat?

În studenția mea, Facultatea de Filosofie se afla continuu într-o veritabilă criză existențială, între a fi sau a nu fi, cumva în stare de supraviețuire simbolică, dar redusă la minimum, la doar o grupă de studenți. Regimul comunist ne scosese din combinația potențial evazionistă cu Literele și ne dăduse dreptul la existență în cuplaj minoritar cu Istoria, așa încât eram secția de Filosofie-Istorie a Facultății de Istorie-Filosofie, dar chiar mai mult decât atât, pentru că, după ce fuseseră înființate și apoi desființate, Sociologia și Psihologia se regăseau ca module de finalizare a studiilor la secția noastră, așa încât aș spune că eram cam patru facultăți într-una, o construcție polimorfă, asemenea Domnișoarelor din Avignon imaginate de Picasso, dar rezulta un mediu cultural abundent în care un student putea fi comparabil cu un Făt Frumos, crescând în fiecare an cât alții în șapte. Ar fi atât de multe de spus despre acele vremuri, poate cu altă ocazie, timp și spațiu să avem.

După anul 1989 a fost o veritabilă explozie a interesului tinerilor pentru filosofie, iar atunci când am revenit în facultate, de această dată în calitate de asistent universitar, numărul studenților era inimaginabil de mare pentru o facultate care devenise o singularitate academică și disciplinară, fiind doar de Filosofie. Și am continuat în această bulă până după anul 2000, când a început o contracție firească și o reorganizare din mers.

Nevoia pasională și culturală de filosofie începea să fie înlocuită de criterii ale pieței muncii, imaginea inițială dominantă în spațiul public, cum că este o bună alegere să faci filosofie de dragul filosofiei, fiind concurată de opinia că profesiunea de filosof nu este una foarte competitivă pe piața muncii, adică de întrebarea „Și ce faci cu filosofia?”. Din fericire, tinerii și-au dat repede seama de avantajele competitive pe care le aduce studiul filosofiei, iar de aici am avut cel mai mult de câștigat pentru dezvoltarea nivelului masteral de studii, mulți absolvenți ai unei prime facultăți dându-și seama că au nevoie și de Filosofie pentru a fi mai buni în profesia lor. Am intrat din nou pe o pantă ascendentă și am urcat la o ofertă de douăsprezece masterate, le enumăr: Filosofie și Gândire Critică, Etică Aplicată în Societate, Afaceri și Organizații, Istoria și Circulația Ideilor, Studii de Dezvoltare și Etica Relațiilor Internaționale, Consiliere filosofică, Istoria Artei și Filosofia Culturii, dintre care șase în limba engleză, trei dintre ele sub egida UNESCO, Communication and Intercultural Studies, Intercultural Management, Business Administration (MBA), celelalte trei acoperind domenii de vârf ale gândirii academice, și anume, Cognitive Science (Mind the Brain!), Philosophy, Politics and Economics, Analytic Philosophy, acesta din urmă fiind singurul masterat de cercetare de acest tip din această parte a Europei, iar în acest an universitar vom mai lansa încă unul, Environmental Humanities, în cadrul rețelei universitare CIVIS, în parteneriat cu Universitatea din Salzburg (PLUS), cursurile fiind ținute de profesori de la facultățile de Filosofie, Istorie, Litere, Limbi și Literaturi Străine. Așadar, aș sublinia această adaptarea prin diversificare a ofertei facultății la lumea în care trăim, rezultând de aici și transformări interne care ne-au asigurat reziliența instituțională.

 Care credeți că este cel mai mare avantaj pentru un student care alege să studieze la Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din București?

Este o întrebare la care am răspuns adesea, fiind pusă atât din interes, cât și din curiozitate. Se discută acum, așa cum spuneam, în termenii avantajelor competitive pe care urmarea cursurilor unei facultăți i le oferă studentului pe piața muncii. Ei bine, în această privință, Facultatea de Filosofie are o poziție pivotală și multinivelară deoarece, în orizontala diverselor specializări profesionale, filosofia este un ingredient care catalizează performanța și dă competențelor dobândite, fie ele literar-lingvistice sau tehnic-inginerești, mai multă adaptabilitate, iar în sens vertical, vectorial, superpusă unei specializări anterioare deja obținută, filosofia poate fi un suport al performanței pentru o carieră în orice domeniu, de la informatică și biologie la arhitectură și istorie.

Filosofia dezvoltă abilitățile de adaptare socială și de conectivitate culturală, permite o mobilitate confortabilă între diverse spații profesionale și asigură, prin finisarea capacităților de analiză, gândire critică și improvizație retorică, o mai bună situare în contexte ale discursului și ale argumentării.

Filosofia poate face diferența dintre succes și eșec, acesta din urmă producându-se inevitabil atunci când o persoană nu receptează adecvat anumite convergențe și constrângeri specifice unei profesii, instituții sau mediu ocupațional, dar, și aceasta este calea succesului, filosofia poate asigura un elan euristic ce duce nu doar la rezolvarea de sarcini de diverse feluri, ci și la întrezărirea unor noi soluții și la anticiparea unor posibile dificultăți.

În fine, filosofia poate fi furnizorul de stabilitate și de echilibru personal într-o lume a crizelor și a conflictelor, favorizând acea atitudine înțeleaptă care îți permite să mergi mai departe. Nu în ultimul rând, în cazul unui eșec, filosofia poate fi cea mai bună alternativă pentru consolare și un nou început.

”Lipsa exercițiului filosofic duce la un abandon al rațiunii și la vulnerabilități care ne predispun la confuzii”

Cum poate filosofia să contribuie la îmbunătățirea dialogului în societate?

Filosofia însăși este dialog. Aș spune că prin natura sa, omul, fiind o ființă dialogală, definită prin relația dintre eu și tu, se regăsește pe sine și se realizează în dialogul cu celălalt. Copilul se deschide interogativ spre dialog prin acel stăruitor „de ce?” cu care descoperă lumea. Așadar, dialogul ține de firescul prezenței noastre în lume față către față, ne scoate din izolare și permite comuniunea.

Evident, ușor de bănuit, spun asta preventiv, solitudinea nu este singurătate, ea poate duce la un dialog interior care produce idei fertilizante. De aceea, dialogul sancționează derapajele autoritare, vădit monologale, și dă coerență oricărui proiect. Lipsa de dialog produce neînțelegere, conflict și, uneori, continuarea confruntării cu alte mijloace, adesea violente. Filosofia, așa cum spuneam, este aspirație spre dialog, și, la un nivel metateoretic reflectiv, îl  rafinează și îl normează asigurându-i mai multă consistență și corectitudine. Drept urmare, la nivel individual vorbind, o persoană formată dialogal își va găsi locul în lume în armonie cu ceilalți și va deveni o prezență participativă.

La nivel de comunitate, dialogul va transforma grupul amorf într-o comuniune. Filosofia este cel mai bun mediator, pentru că dă dialogului axialitate valorică, îl sistematizează și îi asigură nivelul evaluativ prin raportare la adevăr. Filosofia devine cu atât mai salvatoare și benefică în lumea contemporană în care dialogul este înlocuit adesea de prescripții și informații de la furnizor, de multe ori, din păcate, luate de-a gata.

Lipsa exercițiului filosofic duce la un abandon al rațiunii și la vulnerabilități care ne predispun la confuzii, uneori chiar la incapacitatea de a delibera sau de a privi critic o informație pentru a discerne între informația provenită din surse demne de încredere și grosierul fakenews. Pe de altă parte, lumea noastră devine din ce în ce mai inter și multiculturală, de unde și riscurile ca interacțiunile verbale dintre noi să devină mai degrabă o „polologhie”, ori poate chiar un „dialog al surzilor”.  Filosofia poate fi o terapie eficientă în raport cu toate aceste pericole și ne poate păstra imunitatea. Pe scurt, capacitatea de a dialoga este o virtute pe care ne-o dezvoltăm stăruind în aria problematică a filosofiei.

În contextul digitalizării și globalizării, cum vedeți viitorul educației filosofice la nivel universitar în România?

Nu avem de ce să ne temem pentru soarta filosofiei într-o lume digitalizată și globalizată. E drept, noile tehnologii ale informației și comunicării duc la schimbări și la nivelul conținuturilor vehiculate, căci, știm bine, însuși mijlocul de comunicare este mesajul sau o parte a lui. Digitalizarea duce la un acces mai facil la informație și la o circulație mai rapidă a ei, precum și la noi modalități de stocare a informației în lumea virtuală. De asemenea, am descoperit în ultimii ani că și participarea poate fi asigurată în timp real prin intermediul platformelor on line. Dar toate aceste noi posibilități tehnice nu trebuie să înlocuiască modul clasic al educației prin prezența fizică, ci doar să se adauge ca o plusvaloare și să dea actului educațional mai multă mobilitate și fluiditate.

Cred că mediul universitar s-a adaptat rapid și noile tehnologii sunt folosite într-un mod adecvat, cel puțin în cazul facultății noastre pot spune că am găsit un bun echilibru, folosindu-ne de noile tehnologii în favoarea creșterii calității actului educațional.

Globalizarea, cu atât mai mult, favorizează circulația ideilor filosofice și contactul dintre diversele școli, precum și o mai bună circulație a persoanelor prin diverse mobilități, rețele universitare și evenimente academice. Desigur, așa cum discutam recent cu un grup de profesori de la o universitate din Nigeria, globalizarea duce și la riscul universalizării și supremației unor modele de gândire și la periferizarea culturilor care nu sunt în fluxul principal din motive istorice. Soluția de contracarare a acestei mega-tendințe stă în promovarea diversității culturale și în recunoașterea pluralismului, iar noile tehnologii ale informației și comunicării pot asigura un spațiu al prezenței oricui și pot fi o tribună a ideilor diferite ale celorlalți.

”Filosofii au furnizat standarde și ținte spre care lumea politică evită să se îndrepte tocmai pentru că dorește să-și conserve privilegiile”

Cum poate gândirea filosofică să contribuie la îmbunătățirea sistemelor de guvernare?

Filosofii, încă de la bine-cunoscuta „Republică” a lui Platon, au lucrat întotdeauna asupra sistemelor de guvernare, și-au imaginat cele mai bune lumi posibile și au furnizat politicienilor modele și teorii, adesea și ideologii, care au fost puse în practică. Multe dintre progresele politice au fost mai întâi idei filosofice. Aș spune că în prezent filosofia politică a ajuns la un stadiu de dezvoltare prin care este cu mult înaintea dezvoltării lumii politice reale, inerțială, oscilantă și prinsă în diverse blocaje.

Este o ruptură între teoretizările filosofice și ceea ce se întâmplă în realitate în sensul că astăzi clasa politică refuză ghidajul filosofic și recidivează în deprinderi vicioase care întârzie progresul. Dar nu este de neînțeles, dimpotrivă, putem explica ușor această situație, și anume, filosofii au furnizat standarde și ținte spre care lumea politică evită să se îndrepte tocmai pentru că dorește să-și conserve privilegiile și să acționeze în continuare potrivit deprinderilor pe care le are.

De aceea, ar fi cazul unui asalt al filosofiei asupra politicului pentru a disloca din chingile politicianismului clasa politică și a o pune să privească spre cetățeni cu scopul de a realiza binele public. Cred că un asemenea ideal ar merita  implicare, dar iată că filosofii nu o fac. De ce oare?  Este doar o întrebare retorică, cercul este unul vicios. Dacă politicienii au un răspuns, îl aștept.

Cum vedeți relația dintre filosofie și politică în contextul actual?

Așa cum spuneam, în societatea contemporană, deși filosofii reflectează în continuare asupra politicului la un nivel al excelenței și expertizei, ei nu mai au aceeași influență asupra construcțiilor politice. Lumea politică a devenit un spațiu parțial interzis filosofilor, ori dacă pătrund acolo și prin vreun colț de tribună, sunt expulzați rapid ori, dacă vor să rămână în lumina periferică a reflectoarelor, atunci o fac cu prețul unui laudatio sau al unei servituți descalificante.

Cred că cea mai mare utilitate a filosofiei în lumea actuală ar fi o critică acerbă a diverselor aspecte ale vieții politice. Este scandalos cât de puțin am ameliorat societatea politică și cât de slabă este societatea civilă în acțiunea ei de talonare a politicienilor. Ba chiar aș spune că am regresat dacă ne uităm, bunăoară, la candidații acestei toamne. Îmi pare rău că lucrurile stau așa, cu excelența intelectuală în retragere și cu ieșirea în primele rânduri a personajelor lui Caragiale.

Într-o lume ideală filosofii nu ar face politică la modul funcționăresc, ei ar fi arhitecții sistemelor sociale, ar asigura coerența deliberării democratice, dar ar trebui să fie și scepticii sau criticii de serviciu, iar acest rol l-ar putea juca numai dacă ar rămâne întotdeauna departe de putere, fără a căuta avantaje cumulative, fiind, ca să zicem așa, mereu în opoziție.

Din păcate, știm bine, politicienii și, în general, cei ce au puterea, preferă bufonii. Indiscutabil, intelectualii, inclusiv presa, pot juca cel mai bine rolul de „câini de pază” ai democrației.

Cu atât mai mult, într-o lume din ce în ce mai tranzientă și fluidă, în care convingerile personale se trag adesea din surse vicioase, filosofia poate contribui la echilibrarea din mers a societății politice, chiar în modalitatea despre care vorbeam anterior, a unei busole care ne arată  o direcție și ne dă un sens.

”Prin dezinformare se realizează manipularea conștiințelor, astfel încât pot fi influențate decizii democratice”

Cum poate filosofia să contribuie la combaterea dezinformării?

Așa cum spuneam, expunerea la dezinformare a cetățeanului crește pe măsură ce mediul extern este plin din abundență cu informații și mesaje provenite dintr-o mulțime de surse. Informațiile sunt disponibile în moduri din ce în ce mai facile, aproape că nu mai trebuie să le cauți, ele vin înspre tine pe tot felul de canale, practic, trăim scufundați într-un mediu informațional amestecat, în care tu ești acela care trebuie să selecteze și să discearnă, să separe adevărul de fals.

Dezinformarea a devenit o practică prin care sunt promovate interese partizane și sunt obținute avantaje, uneori decisive, pornind de la formarea convingerilor dorite de emițător. Prin dezinformare se realizează manipularea conștiințelor, astfel încât pot fi influențate decizii democratice, opinia publică sau un scrutin electoral.

Educația filosofică ne poate ajuta să filtrăm informațiile primite și să eliminăm din sistemul de opinii acele convingeri care provin din asemenea surse. De asemenea, gândind critic, putem sesiza mai ușor anumite incoerențe și putem identifica sursele care nu sunt demne de încredere. Aș spune că filosofia ne fortifică în confruntarea cu dezinformarea în două moduri principale, primul, că ne permite să examinăm modul de formare a opiniilor până la obținerea garanțiilor că acesta este unul corect, al doilea, că ne întărește ca subiecți epistemici prin aceea că formează și ne cizelează virtuțile epistemice care ne asigură accesul la codurile culturale fundamentale, de la scheme perceptive la limbajul în care vorbim despre lume.

Ce înseamnă responsabilitatea morală în era informației?

Sunt mai multe paliere ale responsabilității morale în această eră a informației, așa cum o numiți. Firește, dacă toți emițătorii de informație ar fi pe deplin responsabili din punct de vedere moral, atunci ne-am afla într-o situație ideală privind managementul informației și ne-ar bucura fără distorsiuni de orice noutate, discurs ori narațiune. Dar știm bine că nu aceasta este lumea în care trăim, așa că responsabilitatea morală devine atât responsabilitate față de sine, în sensul exercitării spiritului critic pentru a nu te lăsa dus de orice zvon sau fake news, cât și responsabilitate față de consecințele punerii în circulație a unei informații despre care știi de la bun început că va ajunge la alții și ai îndoieli asupra veridicității ei.

Este o ticăloșie, nu doar iresponsabilitate, să profiți de slăbiciunile emoționale și de expunerea culturală ale unei persoane pentru a-i influența convingerile în dispreț față de valorile autentice. Liderii de opinie din spațiul public au devenit personaje cheie care nu doar că stabilesc teme și priorități, ci influențează opinii, decizii și acțiuni personale.

Apoi, nu în ultimul rând, în circulația și în managementul informației sunt implicate responsabilități instituționale, de la editorul de știri la comisii și comitete care urmăresc fluxul informațional pentru a-l reglementa și a sancționa devierile de la normele acceptate consensual. Adevărul este că cea mai mare parte a opiniilor noastre sunt preluate pe bază de încredere de la alții și că doar o mică parte a lor sunt supuse examenului critic personal. Drept urmare, depindem din ce în ce mai mult de ceilalți și de virtuțile lor morale.

Care este rolul educației filosofice în formarea cetățenilor activi?

Așa cum am spus anterior, filosofia are un caracter formativ prin excelență, Susțineam mai sus că filosofia poate încuraja participarea activă în direcția modelării societății potrivit unor idealuri. Filosoful este „purtătorul de lumină”, cel ce se află în agora pentru a-i da coerență intențională și consistență pragmatică. Cred că prin educație filosofică persoanele își pot conștientiza mai bine rolul de cetățeni și pot fi responsabilizate atitudinal în relație cu diversele proiecte sociale.

Educația filosofică formează nu doar abilități și competențe, ci și atitudini și caractere, iar capacitatea societală de reflecție, pe care educația filosofică o generează cumulativ, poate face uneori diferența între o democrație robustă, activă civic, și o societate închisă sau tribală, supusă abuziv controlului exercitat de putere. De asemenea, educația filosofică are forța de a configura tradiții și modele culturale, așa cum este și cel al cetățeniei active.

Cum vedeți viitorul filosofiei ca disciplină academică?

Viitorul filosofiei este o temă despre care se vorbește mult și de mult timp, filosofii fiind întotdeauna atenți la semnele unei crize culturale care ar pune în pericol viitorul gândirii libere în general. Filosofia și-a avut dintotdeauna locul în diversele sisteme de organizare ale educației, iar universitatea modernă, structurată pe criteriul disciplinelor academice, i-a acordat filosofiei întotdeauna un rol fondator, fiind în natura lucrurilor, hai să zicem așa, să facem din filosofie un pilon educațional.

Mai mult decât atât, modelul cultural european s-a dezvoltat pornind de la filosofie și a depins de evoluția gândirii filosofice, de articulările fine ale diverselor doctrine și teorii. Fie și numai din acest motiv nu putem gândi viitorul nostru cultural în absența sau în afara filosofiei. Firește, universitățile trec prin diverse transformări ca urmare a schimbărilor din societate, dar sunt convins că a vorbi despre o criză a filosofiei și despre sfârșitul umanioarelor sunt doar simptomele unui disconfort intelectual resimțit tocmai ca urmare a acestor schimbări care dislocă anumite obișnuințe și canoane tradiționale și provoacă ritualurile tradiționale de conformitate dintr-o cultură bine structurată.

Desigur, filosofia nu se impune de la sine, așa încât poziția ei academică nu este garantată, însă, cred eu, creșterea complexității lumii contemporane nu face nimic altceva decât să aducă o mai mare nevoie de reflecție filosofică. Totuși, ne putem închipui și un viitor în care alegerile noastre se vor schimba radical și ne vor duce într-o lume distopică, pur utilitaristă și tehnologizată, într-un gen de depășire a filosofiei și de eliminare a ei din spectrul cultural. De aceea, pentru a nu ajunge acolo, viitorul academic al filosofiei depinde doar de noi și stă în deciziile noastre.

Ce sfat le-ați oferi tinerilor care se gândesc să urmeze o carieră în domeniul filosofiei, având în vedere provocările contemporane?

Le doresc celor care au înclinație spre filosofie să aibă curajul să-și urmeze vocația. Știu, filosofia pare abstractă și îndepărtată de nevoile cotidiene, însă aceasta este doar o imagine înșelătoare care, în cele din urmă, rezultă dintr-o viziune reducționistă asupra ființei umane și care este tocmai rezultatul lipsei unei educații filosofice și umaniste. Studiul filosofiei dă plinătate și amplitudine vieții noastre, ne scoate dintr-un orizont al imediatului și ne ajută să trăim cu stil. Rămân la părerea că filosofia este perenă și că o carieră în filosofie este alegerea cea mai bună pentru cine este suficient de înzestrat pentru a urma un asemenea mare proiect.